Cabinet Individual de Psihologie Dancea Mirela Lămîița
Calea Circumvalațiunii nr.24, bl. 78A ap.3 Timișoara
| 0356 437 220 | 0726 421 082 | 0773 557 345 | psicabinet@yahoo.com

„Umpleţi zilele cu Viaţă, nu viaţa cu zile!”
(Nora Iuga, 2010)

Într-un centru de paliaţie suferinţa cu care ne întâlnim, şi care trebuie tratată atât la pacienţii noştri cât şi la aparţinători, este multidimensională, vizând în acelaşi timp aspecte ale durerii fizice, psihice şi spirituale.

O boală cronică progresivă, respectiv un stadiu terminal de boală reprezintă factori majori de criză, care afectează atât pacienţii cât şi aparţinătorii. De multe ori se produce o asociere între diagnosticul oncologic şi moarte, indiferent dacă aceasta este sau nu verbalizată de către pacient. Factorii emoţionali asociaţi unui diagnostic ameninţător de viaţă sunt: depresia, tristeţea, lipsa de speranţă; anxietatea, panica, deznădejdea, disperarea; furia, agresivitatea, iritabilitatea; instabilitatea emoţională, ambivalenţa.

Declanşarea crizei poate fi privită din două perspective:

  • din perspectiva pacientului, incluzând
    • aflarea diagnosticului terminal; sau confuzie, acolo unde diagnosticul nu este comunicat clar;
    • dureri somatice puternice şi repetate;
    • probleme sociale şi familiale nerezolvate.
  • din perspectiva aparţinătorilor, respectiv
    • situaţia de suprasolicitare, pierderea homeostaziei sistemului, prin îmbolnăvirea unui membru;
    • perspectiva decesului iminent şi doliul anticipativ;
    • probleme relaţionale intrafamiliale acutizate.

Boala e una din crizele cele mai grave pentru ca il pune pe om faţă în faţă cu problemele la care, de regulă, nu se gandeşte caât timp e sănătos. Marea suferinţă în faţa morţii e dată de a te simţi singur, despărţit de cei vii şi uneori, chiar de Dumnezeu. Durerea e trăită fizic, psihic, emoţional, cognitiv şi spiritual.

Factorii care influenţează pierderea sunt (apud Jordan 1992 and McGoldrick 1988):

  • Ciclul de viaţă în care se găseşte familia;
  • Contextul socio-cultural al familiei;
  • Factorii de stres implicaţi;
  • Impactul pierderilor anterioare şi nivelul lor de procesare.

Aşteptările şi dorinţele persoanelor aflate în stadiu terminal (apud Jordan 1992 and McGoldrick 1988):

  • Să fie tratate ca persoane vii;
  • Să li se reducă durerile;
  • Să li se ofere speranţă, nu la modul nerealist, dar să existe o atitudine pozitivă;
  • Să li se vobească onest şi deschis;
  • Să discute pe teme existenţiale, dacă ăşi doresc acest lucru;
  • De regulă, să nu moară singure.

Temerile pacienţilor aflaţi în stadiu terminal (apud Jordan 1992 and McGoldrick 1988):

  • Teama de a fi singuri/părăsiţi;
  • Teama de necunoscut;
  • Teama de pierdere a identităţii de sine.

Strategiile de intervenţie psihologică vizează de regulă:

  • stabilizarea emoţională;
  • reducerea simptomelor;
  • găsirea resurselor.

Tehnici psihoterapeutice

Din punctul de vedere al tehnicilor psihoterapeutice aplicate s-au dovedit adecvate cele non-directive din domeniul psihoterapiilor umaniste, cât şi cele cognitiv-comportamentale. Primele ajută pacientul în integrarea diversităţii emoţionale pe care o trăieşte. Celelalte ajută la explorarea distorsiunilor cognitive, a atitudinilor disfuncţionale. Se dovedeşte eficientă şi abordarea din psihoterapia existentiala, prin faptul ca omul în faţa durerii, a suferinţei şi a morţii are nevoie mai mult ca oricând de sens. Desigur, acest salt interior e de cele mai multe ori imposibil în afara credinţei, dar pacienţii dovedesc uneori resurse uimitoare de introspecţie şi resemnificare a propriei existenţe.

Cunoaşterea diagnosticului, deşi e o etapă dureroasă, e valoroasă prin faptul că pacientul are o bază de înţelegere, ştie ce se întâmplă, îşi restabileşte priorităţile, poate reconsidera şi uneori repara relaţiile cu cei apropiaţi. Toate acestea au valenţe vindecătoare pe plan emoţional. Probabil cele mai dificile intervenţii psihologice sunt acolo unde pacientul nu era informat clar în privinţa diagnosticului. Şi de cele mai mult ori nu e vorba despre ce e mai bine pentru pacient, ci de ceea ce familia consideră că e mai uşor pentru toată lumea. Unul din lucrurile cele mai frecvente la care recurge familia atunci cand nu comunica diagnosticul pacientului, în ideea de a-l proteja, este vorbaria goala. Bolnavul se foloseste de aceasta pentru a nu-şi exprima angoasa şi pentru a nu fi sincer. Pacienţii evită să vorbească despre moarte nu pentru că nu ar şti că asta urmează, ci pentru a răspunde aşteptărilor familiei, într-o încercare de a-i proteja.

Cand există discrepanţă între ce spune familia şi cum se simte pacientul, bolnavul se închide în sine, iar deznădejdea acestei singurătăţi, împreună cu disonanţa cognitivă pe care pacientul o trăieşte, e o altă sursă de durere.

Poate cel mai potrivit termen pentru intervenţia unui psiholog/psihoterapeut în Centrele de Paliaţie este cel de însoţire psihologică. În mare, aceasta presupune:

  • Stabilirea unei relaţii terapeutice de încredere; respect şi înţelegere; dialog empatic, axat pe întrebări simple şi clare.
  • Găsirea resurselor personale încă existente; ancorele de viata, excepţiille în trăirile negative enumerate de pacient; acele momente de pe parcursul zilei şi al bolii care sunt mai uşor de purtat. Întrucât fazele terminale înseamnă şi multă durere, atât fizică cât şi psihică, ajută ca durerea să fie pusă în cuvinte, să i se dea o formă, un conţinut, o „culoare”;
  • Explorarea dinamicii emoţionale şi a mecanismelor de coping.
  • Exersarea răbdării în relaţia cu pacienţii. Să li se permită să vorbească despre “lucrurile mărunte”, care sunt un indice al neliniştii pe care o trăiesc. În măsura în care se diminuează anxietatea şi defensele pacienţii vor aduce în discuţie şi temele esenţiale despre viaţă, boală, moarte.
  • Explorarea sentimentelor de vinovăţie, ruşine, regret, ca indici ai blocajului emoţional. Aducerea în discuţie a acestor aspecte poate crea punţi de dialog între pacienţi şi aparţinători. Explorarea iertării ca resursă. Iertarea este un dar atât pentru pacienţi cît şi pentru aparţinători, care despovărează şi dă posibilitatea de a merge mai departe.

Altfel spus, însoţirea psihologică înseamnă A FI pentru pacient, adică acesta să simtă că timpul pe care îl petrecem, chiar dacă e vorba de câteva minute, îi aparţine în totalitate, că nimeni şi nimic nu e mai important decât el în acel moment.

De asemenea, e important ca psihologul să aibă capacitatea de a exersa inclusiv tăcerea alături de pacient, asa încât să aibă loc o întâlnire cu sens, acolo unde nu mai există prea multe cuvinte potrivite. Ţinerea de mână este o opţiune acolo unde nimic altceva nu pare să mai poată fi făcut.

Consilierea psihologică a aparţinătorilor presupune:

  • Disponibilitatea de a oferi continuarea suportului pentru a preîntâmpina apariţia doliului patologic.
  • Validarea trăirilor, încurajarea exprimării emoţionale, a comportamentelor şi a modalităţilor de coping în perioada de doliu.

Concluzii

Toate tehnicile psihologice de intervenţie în criza generate de stadiul terminal al bolii trebuie să înglobeze resursele pacientului cu suportul familiei. Atât în însoţirea psihologică a pacienţilor aflaţi în stadiu terminal, cât şi în consilierea familiei, psihologul nu trebuie să încerce să-i convingă pe pacienţi/aparţinători că ceea ce se întâmplă e “normal”. Pierderea şi moartea sunt tragice şi trebuie trăite fără a încerca să minimizăm trăirile şi fără să eşuăm în încurajări de genul „va trece şi va fi bine”. Şi poate cel mai important e să nu uităm că poveştile despre moarte, în fapt, vorbesc despre viaţă. Şi chiar dacă nu ne stă în putinţă să adăugăm zile vieţii, putem pune mai multă Viaţă zilelor pacienţilor noştri!

Manuela Rusu