Cabinet Individual de Psihologie Dancea Mirela Lămîița
Calea Circumvalațiunii nr.24, bl. 78A ap.3 Timișoara
| 0356 437 220 | 0726 421 082 | 0773 557 345 | psicabinet@yahoo.com

Societatea actuală promovează un ritm de viaţă alert, numeroase modele de urmat şi o serie de imperative care să permită circumscrierea în acest scenariu „de dorit”. Zilele se succed cu repeziciune, timpul reuşind cu greu să facă faţă cerinţelor, iar viaţa se derulează ameţitor în această bifare continuă de etape.

A scrie despre suferinţă înseamnă a te gândi la suferinţă. Iar a te gândi la suferinţă presupune un exerciţiu reflexiv destul de lung şi de dureros. De ce să te apleci asupra suferinţei, de ce s-o vezi concretă în jur şi în tine însuţi? Cum să-i admiţi interdependenţa cu viaţa? La ce bun şi cu ce preţ?

Viktor Frankl, psihoterapeut existenţialist axat pe problematica sensului, reuşeşte în cartea sa ”Man’s search for meaning” (2006) să redea experienţa din lagărele de concentrare, experienţă de viaţă şi întru viaţă. Ideea majoră a „libertăţii întru suferinţă” transpare luminos din toate paginile acestor experienţe, trăite dureros şi asumat. Este poate o şansă în fiecare suferinţă, la capătul căreia ne simţim mai întregi. Este nevoia unor puncte de reper care să ne restructureze trăirile, valorile şi sensul. Este răgazul pe care ni-l permitem când părem a fi uitat ce e viaţa şi ce anume contează cu adevărat.

„Durerea reprezintă procesul şi încercarea de adaptare la irevocabilitatea pierderilor suferite - obiecte, relaţii şi vise” (idem), iar dacă putem vorbi despre o „psihologie a pierderii” este pentru că putem recurge şi la o „terapie a durerii”. De la boli cronice la boli terminale, de la despărţiri la nefericiri zilnice, pierderea şi suferinţa sunt trăite de fiecare dintre noi, în proporţii diferite şi în momente de viaţă diferite. De prea multe ori însă tindem să negăm suferinţa, durerea şi nefericirea, pentru că a le admite presupune un exerciţiu conativ destul de curajos. Emoţionalitatea este astfel dată la o parte, pentru că vulnerabilizează, iar adaptarea ajunge să fie uneori mimată şi presupusă.

Andre Malraux (apud Yalom, 2002) într-o nuvelă de-a sa sintetizează esenţa condiţiei umane: „oamenii sunt mult mai nefericiţi decât am putea crede.” Printre temele majore din viaţa fiecăruia se numără pierderea, suferinţa, durerea şi moartea. Intercalate de nădejde, iubire şi viaţă. La nivel personal, fiecare găseşte pentru sine acele moduri prin care existenţa să capete sens, valoare şi scop.

Pierderile noastre multiple şi constante ne dau substanţă şi ne întăresc. Istoria pierderilor influenţează răspunsurile noastre la pierderile ce vor veni. Prea multe experienţe negative, prea multe suferinţe, pot să creeze trăirea anticipativă a durerilor, care este anxiogenă. Pierderile cronice, travaliile de doliu nefinalizate dau contur unei existenţe marcate de frică şi anxietate. Pentru a depăşi negarea, teama, depresia, ruşinea şi vinovăţia este nevoie să ne aplecăm asupra suferinţei şi deznădejdii, cu înţelegere şi nădejde. Este un exerciţiu reflexiv dureros, pentru că ne pune faţă în faţă cu propriile noastre lipsuri şi neputinţe. Dar consilierea durerii sau terapia durerii sunt ambele în slujba lui „a fi” şi a recurge la ele este, pe lângă un act de curaj, şi un „da” spus vieţii.

Deopotrivă, terapeuţi şi pacienţi, cu toţii experimentăm nu doar spectacolul vieţii, ci şi partea ei întunecată: deziluzii, îmbătrâniri, izolări, pierderi, lipsă de sens, alegeri dureroase şi, în ultimă instanţă, moartea. În conştiinţa de sine a fiecăruia sălăşluieşte conjunctural şi disperarea, pentru că e greu „să-şi ţii mintea în iad şi să nu deznădăjduieşti” (Pr. Siluan). Problematica suferinţei, cu toate temele pe care le presupune, ne aminteşte că suferinţa este personală. Astfel se conturează dimensiunea omului care inevitabil şi suferă în lume. De aceea, temele majore de viaţă pe care şi psihoterapia le integrează, se pretează în primul rând abordării existenţiale.

E dificil să înţelegem şi să preţuim suficient viaţa dacă în prealabil nu luăm contact cu partea întunecată pe care suferinţele noastre mici sau mari, unice sau repetabile, o presupun. E nevoie să pierdem oameni şi relaţii, să avem conştiinţa acestor pierderi, să luăm contact cu suferinţa şi cu durerea, pentru ca la capătul acestor experienţe să ne regăsim pe noi înşine mai „întregi” şi mai vii decât eram.

Suferinţa ne este dată şi pentru a înţelege mai bine viaţa, în succesiunea de dureri şi fericiri pe care o presupune. Dar ea trebuie gestionată delicat şi cu grijă, pentru ca să nu devină copleşitoare. Suferinţa este un proces (anevoios) la capătul căruia se poate afla acceptarea: să ştim cum stăm, pe ce ne situăm, să ne lăsăm să fim... Oricât ne-ar zgudui prin toate dezechilibrele pe care ni le provoacă, este un semn că viaţa nu e statică, aşa cum nici noi nu putem fi.

Manuela Rusu