Cabinet Individual de Psihologie Dancea Mirela Lămîița
Calea Circumvalațiunii nr.24, bl. 78A ap.3 Timișoara
| 0356 437 220 | 0726 421 082 | 0773 557 345 | psicabinet@yahoo.com

Teoria ataşamentului (J. Bowlby, 1969) postulează faptul că prezenţa unei figuri de ataşament oferă siguranţă şi confort, în vreme ce absenţa unei astfel de figuri este o sursă de stres. Stilurile sănătoase de ataşament creează o stabilitate care ajută oamenii să se adapteze la viaţă. După cum nuanţau McFarlane şi Van Der Kolk (1996) ataşamentul emoţional este o primă formă de apărare în faţa neputinţei şi a lipsei de sens. În funcţie de raportarea la sine şi la ceilalţi se pot contura patru tipuri de ataşament la adulţi (Bartholomew, 1991): ataşamentul securizant (anxietate şi evitare scăzute), ataşamentul anxios (anxietate şi evitare crescute), ataşamentul preocupat (anxietate crescută, evitare scăzută), ataşamentul dezimplicat (evitare crescută,anxietate scăzută).

La nivelul ataşamentului pot să apară diferite tulburări care, prin ele însele, sau asociat altor traume generează răni psihice. Franz Ruppert vorbeşte despre psihotraumatologia sistemică multigeneraţională în cartea sa „Traumă, ataşament, constelaţii familiale” (2012) Abordarea lui merge pe ideea că o mamă care a suferit o traumă transmite această experienţă copilului ei, iar apoi, experienţa traumatică va continua să acţioneze asupra mai multor generaţii (p. 36)

John Bowlby arăta faptul că, pe baza experienţelor sale cu mama şi cu tatăl lui, un copil dezvoltă un „model de lucru intern de relaţii” pe care îl va transfera asupra altor persoane. Prin urmare, „cine se implică cu mama sau cu tatăl său într-un ataşament plin de suferinţă se va implica în acelaşi mod în relaţii de cuplu, prietenie, muncă sau părinte-copil” (Ruppert, 2012, p. 37) Tipul de ataşament dintre parteneri depinde în mare măsură de calitatea ataşamentului matern şi patern. Dacă ataşamentul matern a fost bun, atunci şi ataşamentul faţă de partener are o bună şansă de a se dezvolta sănătos, nemaiexistând tendinţa inconştientă de a căuta în partener înlocuitorul ataşamentului matern ratat.
Ataşamentul matern este forma primară de ataşament; în el, copilul găseşte forma primară a propriei sale identităţi. Într-un fel, copilul este ceea ce este mama sa. Cel mai strâns ataşament este cel dintre mamă şi copil; în copilul ei mama se poate transpune cel mai bine, iar copilul are în mama lui persoana al cărei suflet îl cunoaşte pe dinăuntru şi pe dinafară.

Când în mod repetat părinţii işi părăsesc, resping, ameninţă, bat copiii, aceştia trăiesc o traumă de ataşament. „Experienţele traumatice pot avea ca efect ca oamenii să nu mai fie capabili de ataşamente sentimentale. Atunci, ei nu mai pot încheia decât relaţii, dar nu relaţii de ataşament...Când la rândul lor devin părinţi, autoprotejându-se, nu mai manifestă sentimente afectuoase nici faţă de copii.” (p. 179) Sentimentele mamei se transferă asupra copilului; în situaţiile nefericite, în loc să primească dragoste, copilul intră în contact cu haosul sentimental al mamei: angoase, furie, ruşine, depresie.

„A nu fi iubit de mama sa devine un conflict insuportabil emoţional pentru copil şi acesta va lupta împotriva acestei respingeri. Va încerca să simtă el însuşi cum e traseul sufletesc al mamei şi să facă totul potrivit pentru ea încât să fie scutit de respingere, agresiune şi nepăsare.” Doar că toate încercările copilului sunt sortite eşecului, pentru că mama lui este prea rănită pentru a dezvolta un ataşament firesc faţă de copilul ei. Mama care la rândul ei a suferit o traumă de ataşament nu realizează ce simte copilul ei pentru că nu se poate percepe corect nici pe ea însăşi; ea îşi respinge copilul prin lipsa de emoţionalitate (p. 204)

Ruppert descrie consecinţele traumei în funcţie de tipul de traumă. În trauma de ataşament fără experienţe ale altei traume, apar următoarele consecinţe: pentru mamă – gol interior, incapacitate de a se ataşa de copil sau de a forma relaţii; pentru copiii acelui copil - tulburare de personalitate narcisică sau histrionică, urmând ca forme uşoare ale tulburărilor de personalitate să fie posibile până la a treia generaţie. În trauma de ataşament cu experienţe de violenţă pot fi dezvoltate următoarele consecinţe: pentru mamă – teamă clivată, furie şi durere, violenţă către proprii copii. Pentru copil şi posibil pentru copiii din generaţiile următoare se poate dezvolta tulburarea de personalitate antisocială.
Aceste consecinţe nu sunt obligatorii, nu se circumscriu determinismului, ci trebuie văzute ca nişte factori predispozanţi. „Spargerea tăcerii”, procesarea nespusului aduce un plus de înţelegere, iar din acest punct vindecarea devine posibilă: „tăcerea ne traumatizează chiar mai mult decât evenimentul. Pentru că trauma e adâncită de sentimentul neputinței. Când omul  își asumă conștient și motivat suferința unui eveniment, acela poate fi dureros, tragic chiar, dar nu și traumatizant pentru că nu-l desființează ca persoană liberă măcar să înțeleagă ce se întâmplă. (Maica Siluana Vlad)

Manuela Rusu